Pe la mijlocul lui martie, în Bucureşti, primăvara nu mai era primăvară, viaţa obişnuită nu mai era viaţă obişnuită şi Securitatea nu mai era Securitate.
Exista, desigur, o Securitate, dar ea nu mai izbutea să fie decât o minus sau plus doi Securitate şi nu o Securitate pur şi simplu.
Lumea românească devenise brusc atât de apatică şi de plictisită, încât până şi activitatea anticeauşistă fusese abandonată, pentru scurt timp, pe spinările câinilor.
Numai ei, drăguţii, se mai strângeau câte cinci, sau câte opt asemenea splendide patrupede, în dosul unor depozite, unde jucau cărţi, rostogoleau zarurile de barbut, trăgeau flegme filosofice, îşi sumeţeau cozile sau discutau politică.
Tipii ăştia care, de obicei, urinau pe trotuare sau care, imediat ce te simţeau neatent, îţi ferfeniţeau gambele, suferiseră o transformare îngrozitoare. Ziua se fâţâiau pe străzi cu aere de tribuni ai poporului, priveau lumea de sus, şi, deşi în surdină, criticau totul, iar noaptea era evident că pregăteau ei ceva.
În după-amiaza zilei de 17 martie, în timp ce convoiul prezidenţial pătrunsese deja pe străduţa Oneşti şi urma să măture în viteză bulevardul Magheru, chiar în clipa în care agenţii în civil terminaseră de aranjat trecătorii în genunchi pentru a se putea minuna de ce alai neasemuit avea Cârmaciul, un câine roşcat, robust şi cu o expresie de bravură nepăsătoare întipărită pe faţă se desprinse din braţele Miliţiei populare, penetră cordonul de protecţie şi ieşi înaintea maşinilor Iubitului Conducător.
Potaia galopa complet dezinhibată în dreptul portierei din dreapta a Secretarului General al Partidului. Era înfăşurată într-o bucată de cearşaf, prinsă sub burtă cu patru benzi groase de elastic. Pe partea de cearşaf din stânga câinelui era scris cu carioca roşie şi cu litere mari: „JOS CEAUŞESCU!”. Pe partea dreaptă a manifestului mişcător scria: „JOS ANALFABETUL!”. Câinele protestatar se deplasa cu aceeaşi viteză ca maşina prezidenţială.
Partea lui din stânga putea fi citită de către Nicolae Ceauşescu.
Partea lui din dreapta putea fi silabisită de către toţi cetăţenii de pe trotuarul dinspre cofetăria Scala şi cinematograful Patria.
— Să-l împuşcăm ca pe un câine ce e! Se încurajau ici-acolo miliţienii dezorientaţi.
— Nu mă împuşcaţi ca pe un câine, măi proştilor, murmură Preşedintele, brusc conştient că putea deveni victima unui accident de vânătoare aici, în buricul Capitalei.
Nicolae Ceauşescu puse palma stângă pe volan, obligându-şi şoferul să oprească limuzina în strunga dintre restaurantul Podgoria şi terasa Grădiniţa.
Apoi Preşedintele se răsuci către dreapta, deschise uşa din spate, cei doi labradori, cei doi urşi, de pe bancheta a doua, săriră ca două umbre, zdup, zdup, pe asfalt. În mai puţin de zece secunde încolţiră câinele anticomunist. Primul labrador îi sparse cu caninii vena jugulară. Celălalt începu să-i înfulece din măruntaie, după ce-şi trecu botul, ca printr-o pânză de păianjen, prin cearşaf.
— Corbu, şarona, na, na. Aici! Chemă cu voce şoptită bărbatul cel scund. Fiarele părăsiră carcasa însângerată a îndrăzneţului pe asfalt şi-şi ocupară locurile pe banchetă. Convoiul demară. În spate, mulţimea de pe ambele maluri ale bulevardului izbucni în aplauze sincere, neregizate.
— Tudore, i se adresă Ceauşescu ofiţerului-şofer, fac pariu că ăştia ar mai putea să-ţi conducă maşina, dar tu, să haleşti aşa iute un duşman al poporului, nici gând.
— Fac cum ordonaţi. Dacă ordonaţi, îl dezosez, dar nu mă compar eu cu ei, care sunt Preşedintele şi soţia sa ai câinilor de pe pământ.
Ceauşescu nu se putu hotărî, în primele 5 secunde, dacă gluma îi plăcea sau îl deranja, şi din această cauză, se mohorî.
A doua zi, şoferul-căpitan Tudor Stănciulescu se prezentă la noua unitate de Securitate la care fusese transferat, purtând cusută, pe partea stângă a craniului, o ureche de labrador.
Arvinte a plâns după câinele Hoţu. Deşi roşcat, fusese un câine ţigănesc, şi trăise viaţa sa de doi ani şi jumătate în Colentina, hălăduind pe străduţele din zona Irimicului-Maica Domnului, cele care strâng, ca într-un căuş de palmă, şcoala Generală numărul 27.
Pentru că Hoţu era hoţ, mirosise primejdia – nu voia să protesteze oficial împotriva lui Ceauşescu şi, mai ales, înţolit în cearşaf – se cărăbănise de-acasă. Două zile stătuse pitit în boscheţii Băii Publice de pe strada Reînvierii, rânjise el satisfăcut, dar tot degeaba.
Arvinte fusese şi mai hoţ. Îl scosese de ceafă pe Hoţu de acolo. Îl îmbătase cu pâine înmuiată în vin. Îl costumase în cearşaful scris de nepotul său Cosmos Niculescu. Şi, apoi, transportându-l camuflat într-un preş, în portbagajul unui bătrân Moskvici şi ajutat de Scoruş, Cosmos, Negrea şi Tutoaţă, Arvinte îşi slobozi câinele insubordonabil în bătaia vijeliilor morţii, exact la colţul trotuarului de peste drum la Galeria de Artă „Orizont”.
Nouăsprezece zile după ce furase Ceauşeştilor Arcul lor de Triumf, în sensul că, pe 1 martie, îi dăduse de unul singur foc, Iarba Fiarelor intrase în ascunziş, în ţigănie, în Colentina, într-o şandrama, lipită de un veceu din scânduri, săpat în curte, în care şi, mai ales pe lângă care, jumătate de stradă venea să-şi deşerte intestinele.
Mirosea aşa de rău, încât păsările din nucul din apropiere cădeau la pământ, fulgerate de duhoare.
Le culegeau ţigănuşii, le perpeleau şi-şi făceau friptură din ele.
Tocmai înţelepciunea aceea, ce tăia cheful oricărui miliţian sau securist să-şi vâre nasul pe acolo, îl protejase pe Iarba Fiarelor aproape trei săptămâni.
Pe 20 martie 1987 însă, la trei zile după eroismul neconsimţit al câinelui Hoţu, Securitatea dădu un avertisment.
Avertismentul dezvăluia că jocul se schimbase, că nu mai trebuia jucat, că ea intuia vinovaţii şi că, de acum, se şi murea pe parcursul jocului acestuia.
În acel 20 martie, în faţa restaurantului Litoral, un automobil negru îl călca pe Cosmos Niculescu, nepotul lui Arvinte, cel care scrisese cele patru cuvinte de pe cearşaf, atâta doar că îl călcă încontinuu de vreo douăzeci de ori. Prima dată normal, a doua oară băgând în marşarier şi tot aşa până când din micul cioroi n-au mai rămas decât penele.
— Aşa mor tinerele căpetenii – s-a bocit mai târziu la mormânt – cu penele încă negre, niciuna smulsă, îndreptându-se în zbor către veşnicele plaiuri ale vânătorii. În seara de 20 martie, Iarba Fiarelor părăsi fortăreaţa de duhoare, luă metroul până la staţia Aviatorilor, traversă parcul Herăstrău şi îşi aranjă un ascunziş în pivniţele Casei Bănăţene din Muzeul Satului.
Casa Bănăţeană are două rânduri de pivniţe, săpate în adâncimile pământului. Nimeni nu intră niciodată acolo, aproape nimeni nu vizitează Muzeul. Împins de ploaie şi de curiozitate, Iarba îşi mai petrecuse o noapte acolo.
Zăcu destul timp în subterană.
Pentru a-şi omorî timpul, vorbea singur, la fiecare două replici se străduia brusc să devină interesant, pentru a se surprinde.
Juca diferite jocuri, cu o tihnă pe care nu ţi-o puteai permite în lumea de la suprafaţă. O partidă de table, jucată de Iarba Fiarelor, dura două zile deoarece o juca cu Natura. Dădea o dată cu zarurile pentru el.
O a doua oară, le zvârlea în perete, pentru a constata cum le-a zvârlit Natura. Muta el pulurile pentru ea. Că şi aia, când o fi ca el să se împută, o să-i sugă, ca şi cu paiul, carnea de pe oase.
— Nu laşi zgârci, nu laşi nimic, o îndruma IF-ul. Destul fac dezordine acum, ca să mai las mizerie şi după aia.
— Vrei să-ţi subţiez oasele până într-atât încât să le poată lua vântul şi să se facă funigei? Or preferi s-ajungă scorburi pentru viermi şi gândaci? Vorbea tot IF-ul, dar în contul Naturii.
— Nici, nici. Aici cum pofteşti. Balega de cal şi carnea de om se scurg la fel în pământ. Hotărăşte tu, că tu eşti meşteră şefă la curăţenie. Şi, după ce vorbeau unul şi altul, şi unul şi celălalt tăceau. Dormeau. Se deşteptau. Îşi dezmorţeau trupurile. Alteori jucau ţintar. IF-ul medita ore întregi şi, când muta, muta pentru el.
Când sosea rândul adversarei sale, scotea dintr-o cutiuţă vreun gândăcel sau vreun melc şi iarăşi aştepta ore întregi până ce acela se decidea şi îşi muta într-un anumit fel piesa. Piesele de ţintar erau din hârtie, puteau fi manevrate uşor. De singurătate, Ierbii Fiarelor îi pocneau urechile. Uneori, nici el nu ştia pentru ce, se ruga:
— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că măcar Tu nu Te temi de Securitate. Şi că eşti singurul despre care ştim că nu ne toarnă la ea. Tu nu Te întâlneşti cu Securitatea prin case conspirative. Tu nu o ajuţi să ne doboare la pământ. Şi nici nu o conduci în arhiva Ta. Îţi mulţumesc că Tu singur vezi cum un grup mic de oameni s-a urcat în cârca acestui popor şi îl omoară, implantându-şi în ceafa lui cele trei arme: şi Foamea. Şi Frigul. Şi Frica.…
Dar mie nu mi-e frică. De ce trăieşte omul pe pământ?…
Doamne, dacă nu-i omori Tu direct pe aceşti criminali, ajută-mă să le fur măcar carnetele de Partid. Pentru că ăştia-s un soi de sinucigaşi. Dacă li se fură sau îşi pierd carnetele, se dau unul pe altul toţi din Partidul Comunist afară. Şi, dacă nu mai rămâne niciunul înăuntru, poate o să putem să respirăm şi noi.
Plecase, ca de obicei, având asupra lui doar pontoarcă şi o mică şurubelniţă, pe care putea s-o ascundă în pumn.
Celelalte 40 de scule cu care spărgea case erau, precum cei 40 de hoţi ai lui Ali-Baba, periculoase şi nici el, nici Arvinte, nu le ţineau pe lângă casă. Aşteptau să li se dea de lucru depozitate în locuri diferite sau la tăinuitori.
Tot la Arvinte Zural pescuise, c-o zi înainte de asasinarea micului Cosmos, o minunăţie de broască Yale, săltată de el pentru a o studia în ascunziş şi pentru a-şi menţine pe ea digitaţia.
Fierătania era proiectată pentru uşa de la intrare în instituţii importante, comandată în Statele Unite pentru anumite încăperi ale Centrului Civic şi cumpărată pe sub mână, pe bani grei, de la împăratul ţiganilor, care susţinuse că, în felul acesta, construise, pe lângă Universitatea de hoţi, şi-o bibliotecă.
Iarba Fiarelor se înfundă trei zile în această bibliotecă.
Mi se deschide uşa din spate şi ajung, depus ca de mâna unui chelner stilat, pe o banchetă din piele.
Geamurile sunt fumurii. Aerul condiţionat pornit. Mă simt ca în interiorul unei boabe uriaşe de strugure negru.
Ochii mi se obişnuiesc iute cu lumina scăzută şi il descopăr la un metru şi jumătate distanţă de mine, pe aceeaşi banchetă din spate, pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, sub înfăţişarea unui bărbat mititel, cu pielea feţei lăsată, cu pielea gâtului atârnând. Îmbrăcat într-un costum gri, de vară, uşor. Având vârfurile pantofilor negri strălucitoare. Şi purtând pe cap nu o pălărie sub ale cărei boruri faţa să-i rămână ascunsă, aşa cum prezisese Madian, ci o şapcă muncitorească, tot gri, potrivită pentru vizitele de lucru.
Şeful Statului şade cu mâinile în poală, aşa cum şade un ţăran bătrân pe banca din faţa portiţei şi se uită calm, adâncit în gânduri, nu la mine, ci la ambasada arabă, la circa de Miliţie, la casa Dinu Lipatti, la clădirile care se înşiră pe partea opusă a bulevardului Ana Ipătescu.
— Eşti comunist? Mă întreabă după un minut tovarăşul Nicolae Ceauşescu, tot fără a-şi întoarce privirile către mine.
— Nu…
— Eşti utecist?
— Ba da… Adică nu ştiu. Nu ştiu precis până la ce vârstă poţi să rămâi utecist.
— Cred că-s mai repede eu utecist decât el, se aude o voce voioasă şi amabilă de pe bancheta din faţă. Dar câţi ani ai?
— 27 de ani, zic.
— Păi, cum să mai fii?! Ai scăpat de mult… Auzi, Nicky, că nu mai e utecist.
— Eu sunt un bărbat în vârstă. Tu eşti un om tânăr, îmi spune tot după o lungă tăcere şi tot fără să se uite la mine Secretarul General al Partidului.
— Eu am o groază de putere. Tu n-ai putere deloc.
— Şi, totuşi, eu nu mi-am folosit niciodată puterea împotriva ta. Dimpotrivă, în câteva rânduri, te-am ajutat, da, te-am ajutat, fără să te las s-o ştii.
— Nu mă cunoşti personal. E prima dată când ne întâlnim, nu-i aşa?
— Şi, totuşi, tu mă înjuri… De ce mă înjuri? Sunt complet mut.
Ochii lui căprui, de Secretar General, sfredelesc ochii mei verzi, de student, pe cale de a-şi pierde această calitate, de om liber.
— Vă înjura aşa, birjăreşte, de mamă? Se aude din nou vocea voioasă de pe bancheta din faţă. Ori vă înjura în sensul că vă critică, tocmai când n-aveţi chef să fiţi criticat?
— Şi, şi. Şi de mama, care nu i-a făcut, de asemenea, nimic. Dar mă şi critică, hodoronc-tronc, aiurea în tramvai.
— Poate are vreo îndreptăţire aşa, divină. Ceva mult peste materialismul dumneavoastră dialectic. Poate e vreun filosof, vreun muzician, vreun poet.
— Tocmai asta-i problema. El pretinde c-ar fi. Cică mare scriitor. Poet. Dar uite cum scrie.
Şi Preşedintele României scoate din buzunarul de la piept o pereche micuţă de ochelari, cu ramă de argint, cu care nu s-a afişat niciodată în public şi citeşte la întâmplare dintr-un teanc subţire de poeme scrise de mine, snop de foi care habar n-am de unde au apărut.
„Cum să nu ştii?
Eşti mai frumoasă cu două degete decât orice femeie mai fierbinte mai adâncă mai tandră decât oricare altă femeie din lume.
Dacă degetele tale n-ar fi deja numărate, Dacă sânii tăi n-ar fi decât cele două porecle date ţie de Dumnezeu din zilele în care Dumnezeu făcea carne”
— Asta-i mişto! Recunoaşte cu sportivitate cel de pe bancheta din faţă.
— Zău? Spune Secretarul General al Partidului şi mută trei dintre foile din faţă la spatele teancului, pentru a alege un alt fragment.
Oricât de cutremurat aş fi că sunt recitat de vocea cea mai cunoscută a Republicii, nu mă pot împiedica să mă întreb cine e subordonatul care vorbeşte atât de familiar şi oarecum lipsit de respect cu Preşedintele României.
Mă aplec puţin înainte şi privesc peste cele două spătare din faţă.
Pe scaunul şoferului şade şoferul. Pe scaunul din dreapta şoferului, ridicat pe labele din faţă, şade o mândreţe de câine labrador.
Nu par genul de tipi care i-ar arde o palmă pe spate şi care s-ar întinde la glume cu Comandantul Suprem. (…)
Tovarăşul Nicolae Ceauşescu îşi întoarce privirea către geamul portierei din stânga şi apasă cu pupilele afişul expus într-una dintre vitrinele sudate pe gardul metalic al Ambasadei, din care zâmbeşte prietenul său, Preşedintele Siriei, Hafez Al-Assad.
Apoi se răsuceşte lent către oaspetele său.
— Şi d-aia mă înjuri tu pe mine?
— Nu vă înjur.
Secretarul General al Partidului dă drumul poemelor mele, intre noi, pe banchetă, pescuieşte o telecomandă cu o formă ciudată, rotundă, dar înainte de a apuca să-i apese vreunul dintre butoane, o labă cenuşie de labrador împinge consola, pe care e potrivită o casetă audio şi caseta dispare în interiorul combinei muzicale de pe bordul limuzinei.
Ascultăm doar câteva minute.
În prima dintre înregistrări, captată probabil în restaurantul „Carul cu bere”, în timp ce prietenul meu Mişa il înjura torenţial pe Nicolae Ceauşescu, il înjur şi eu, birjăreşte, de două ori, pe Secretarul General, deşi nu îmi stă în obişnuinţă să înjur. Dar o fac doar pentru a-i ridica moralul, după o zi infernală, lui Mişa şi pentru a nu se alerta că aş putea să-l denunţ.
Cea de-a doua înregistrare e o convorbire telefonică, nocturnă, purtată probabil de-a lungul a mai multe ore cu Cristi.
Înregistrarea aceasta e mai gravă.
Deşi, în majoritatea timpului, nu facem decât să ne citim unul altuia ultimele variante ale unor poeme şi să ne dăm sfaturi.
Deşi ne referim formal politicos la Geniul Carpaţilor.
Fiecare inflexiune a glasurilor noastre e o capodoperă de batjocură împotriva numitului Geniu. A extazului că noi scriem şi că el nu. Şi a amărăciunii că ne e strict interzis să publicăm, fie doar şi în vreo revistă studenţească.
Mi se pare că disting cum stofa costumului Secretarului General se bombează şi pocneşte, împinsă de bobiţele de urticarie care-i răsar pretutindeni pe corp, în timp ce ascultă înfuriat această casetă.
După douăzeci de minute, nu mai rezistă, apasă butonul adecvat şi expulzează caseta.
Probabil că până acum am fost doar palid de groază. Acum simt că mă înnegresc.
— Poate nu era vocea mea, zic prosteşte.
— Nu era vocea ta?
— Ba da.
Cel Mai Iubit Fiu Al Poporului îşi adună palmele în poală, una în alta, cu degetele chircite şi îndreptate în sus. Seamănă şi nu seamănă cu nişte gheare. Nu ele par ameninţătoare. O fi una dintre posturile favorite de meditaţie.
— Cum să te public eu pe tine? Spune el, ca şi cum ar vorbi doar cu el.
— Limbajul comandă gândirii… Viaţa omului e oricum tristă şi atroce pe Pământ. De ce s-o facem şi mai atroce publicând poemele tale?
— Nick. Nicky, cavalereşte e să-i dăm o şansă. Din întreaga lui operă nu am examinat decât un colţişor. Cine ştie cu ce minunăţii vine din celelalte părţi şi le stinge pe astea mizerabile.
— Crezi tu?
— Poate nu te înjură degeaba. Pare un băiat serios. Poate te înjură pe drept.
— Să te faci tu aşa, Spiridoane? Îşi încârliga, cu un umor neaşteptat, Şeful Statului degetul arătător drept. (Şi, apoi, adresându-mi-se: Nu mai ai cum scăpa. Ii eşti, de acum, dator vândut lui Spiridon.)
Preşedintele zâmbeşte propriilor gânduri, vâră mâna în buzunarul lateral drept al sacoului şi îmi înmânează un plic.
— Uite, tovarăşe Bănulescu, cum rezolvăm mica noastră controversă…
— Ai aici un document care-ţi permite ca, în următoarele treizeci şi una de zile, să publici, la absolut orice editură din România, o carte întrutotul cum iţi visezi tu.
— Nici o cenzură nu-şi va vâri nasul în treburile tale. Nu-ţi va fi modificată nici o virgulă. Tirajul ţi-l stabileşti singur: intre 4.000 şi 40.000 de exemplare… De acord?
— Orice dorinţă a ta va fi lege. Orice capriciu iţi va fi îndeplinit. Dacă întâmpini cea mai mică dificultate, mă cauţi aici, la numărul ăsta (Şi Secretarul General al Partidului subliniază, cu unghia, un număr de telefon cu şase cifre de pe cartea de vizită simplă pe care mi-o întinde.)
— Dar…
— Dar… Dacă, la sfârşitul celor treizeci şi una de zile, nu publici o carte care să ne lase pe toţi cu gura căscată… Atunci voi fi nevoit să-ţi rup gura eu…
— Te scoatem din evidenţa populaţiei… Mă, ăsta e nebun, îmi şopteşte, ca pe o taină, glasul din faţă. Te beleşte, îşi coase un portmoneu din pielea ta şi-şi ţine înăuntru supozitoarele, dacă se va dovedi că l-ai înjurat de pomană.
Va urma.